Caritate pe muteste poate sa faca mama la Resita. Ea risca cel mult sa fie acuzata ca vrea sa devina presedinte de bloc. Eu o fac cum stiu eu si cum am invatat. DA…mai ales de la Mihaela. Pentru mine e mai mult decat un super om. E un Inger. Nu pentru ca ma uit eu la ea asa. Ci pentru ca vad cum se uita la ea copii, parinti, doctori, presedinti de fundatii, ambasadori. Pentru ca am vazut cum a mobilizat oameni in cazul oribil al fetitei Lianei si a lui Mita. Pentru ca stiu ca in Romania exista sute de copii care spun azi buna dimineata numai pentru ca exista Mihaela. Pentru ca stiu ca intr-un singur an a strans in campanii umanitare pe care le-a coordonat, inventat, sau promovat 7 milionae de EURO. Din banii astia nu si-a luat nici posete, nici sandale, nici cazari in tari calde.
Impreuna am decis sa dam la schimb primele poze in tara. Am propus public, un targ. Ca sa nu se mai ascunda diversi baieti cu obiectivele lor impresionante in parcarea blocului meu, ca sa nu se mai consume litri de benzina in urmariri fara rezultat, ca sa nu risipim aiurea resurse, am chemat toata presa interesata de subiect (credeti-ma, coada era lunga si pe mail si pe sms) la Hospice Casa Sperantei in Brasov. Un loc deosebit, unde niste supraoameni se ocupa de niste cazuri greu de explicat pe un blog, despre care nu s-a scris vreodata un rand. Cati “presari” credeti ca au venit? oficial doar unu.
si-a facut treaba, intr-adevar, impresionat vizibil de povestea de acolo. Pot sa jur ca uneori cand ii e mai greu se gandeste la copiii aia. Ei bine, i-a luat exact o luna sa transforme si acest subiect intr-unul de tabloid. Ne-au acuzat ca nu ajungem de Craciun la copii, iar in timp ce ziarul cu titlul mizerabil se vindea la semafor, Dana, o prietena cunoscuta a Mihaelei, impreuna cu Mihaela umpleau o masina cu cadouri. Mai mult decat atat, am primit bani si in parcarea blocului de la oameni care au vazut cazul. E greu sa ai o lista de cumparaturi “MUST” in buzunar, facuta chiar de directoarea Hospice cu tot ce le trebuie copiilor ca sa nu le trimiti obiecte inutile si cu lista in buzunar sa citesti o porcarie la taraba.
Ma intreb cand au facut ultimul bine neobligat oamenii care scriu despre oameni care ajuta. Ma intreb daca isi mai amintesc ce mizerie au facut peste ani, cand o ruda apropiata afla ca are cancer. Ma intreb ce se intreaba ei cand li se intampla ceva groaznic, neprovocat si inexplicabil, imediat dupa ce au facut din niste copii bolnavi de cancer un subiect de tabloid. Probabil se intreaba “de ce eu?”
