DE PUS PE GAND

Mihaela-editorial 22 mai
jurnalul.ro

Ma uit la pagina asta si imi doresc enorm sa se faca vremea sa plec … Plec suparata pe tara mea, plec dezamagita de breasla mea, plec scarbita de-o presa mondena jegoasa, plec indurerata ca nu mai pot ajuta niste oameni care s-au bazat pe mine ani de zile,plec hotarata ca macar fiului meu sa-i fac dreptate, plec promitandu-le parintilor mei prea tristi de atata vreme,ca vor zambi din nou. Plec cu mila si mirare pentru toti prostii care m-au hulit si m-au jignit – ma-ntreb sincer , ei cu ce s-au ales ?… Plec renuntand la o meserie pe care am facut-o ca un profesionist, ducandu-ma pana la maxima performanta pe care poti s-o ai in aceasta tara. Plec intr-un moment de glorie – audiente de primul loc, contracte de publicitate semnate, cereri nenumarate de aparitii pe coperti pe care le tot refuz…, zeci de premii, cele mai importante din tara asta, atat pentru televiziune,cat si pentru activitatea umanitara… Port o glorie care ma raneste la fiecare miscare, oricat as vrea sa ma bucur de ea. Nu vreau sa ma roage nimeni sa raman, nu ma intereseaza sentimentele nimanui despre plecarea mea din aceasta tara si din aceasta meserie – ma intereseaza sa va spun doar ca a fi persoana publica in Romania e echivalent cu a fi un fir de usturoi verde intr-un buchet de panselute – oricate calitati ai avea, oricat bine ai face, oricat de necesara si curativa ar putea fi prezenta ta si de inutila cea a panselutelor decorative care  se usuca imediat, tot usturoiul deranjeaza, tot mirosul lui ii face pe cei “fini” sa aleaga mereu panselutele…

e o parte din editorialul de azi…22 mai, gasiti mai mult in Jurnalul.ro. L-a scris Mihaela…eu nu l-am citit pana la capat… 


Afisari: 8451 | Publicat la: 21.05.2009 06:02 in: 119 comentarii »
 

119 Responses to “DE PUS PE GAND”

  1. Buna!

    Este pentru prima data cand scriu.
    Sunt dn Brasov. Am uncopil de varsta lui Ayan. Ne-am cunoascut anul trecut la Balul Rotary.Putini stiu ca nu ai cerut un sfant ca sa vii la aceasta Gala, desi aveai casa plina de copii.Stim cu totii cum ai reusit sa ne ajuti sa strangem banii pentru cei nevoiasi. Stiu ce faci pentru copii de la Hospice Casa Sperantei.
    Nu stiu ce e in sufletul vostru. Stiu insa ca nu poti sa renunti asa usor. pentru noi toti copilul este unicul tel de a trai pe lumea asta. Esti cel mai bun om de televiziune, de acord te retragi in plina glorie, dar poate ar fi bine inca un pic de ragaz. Esti o excelenta profesionista, ceea ce faci tu nu va face altcineva oricat va incerca si se va stradui, tu stii asta.
    In al doilea rand, Dani te adora, te are doar pe tine, nu renunta la aceasta iubire….nu se merita.Gandeste-te cand ai fost ultima data fericita? Copii nostri pot urma gradinite si scoli particulare, apoi cu facultatea vedem…
    Presa, da-i naibii, asta stiu, asta fac…cei oropsiti cu suletul ASTA citesc. noi suntem deasupra , oricum.

    Daca e ceva ce nu stim noi,atunci poate e mai bine pentru tine, fa cum crezi, dar gandeste de 2 ori…
    “Cand a iubit intaia oara
    Si s-ancrezut in fericire
    I-a curs din ochi stralucitoare
    O lacrima de multumire.

    Apoi, cand ea il parasise
    Si-acuma alta il iubea
    La dezmierdarile ei simple
    El, neincrezator, zambea.

    Si-atunci, l-am intrebat ironic
    Cand a fost oare fericit:
    Plangand, iubind intaia oara,
    Sau azi razand, cand e iubit?”

  2. BRAVO MIHAELA!
    Pentru articolul de astazi, 05.06.09 din “Jurnalul national”!
    Bravo pentru ca ai pus inca o data punctul pe “i” si le-ai explicat asa-zisilor “ziaristi” ca nu au dreptul sa carcotasca atata timp cat ei nu au facut NIMIC pentru Romania (sau macar pentru viata lor), in afara de faptul ca promoveaza nonvalori la ore de maxima audienta si arunca cu noroi in oamenii de valoare – vezi mizeriile scrise in ziar despre cea mai mare gimnasta a lumii (mi-e greata!!!!!!!!!!!!) . NU am auzit vreun jurnalist sa se declare revoltat de acest lucru. Nu obiecteaza nimeni, cand Nadia – eticheta Romaniei pana la urma – este tarata in gunoi de niste NULITATI de oameni, celebri doar la ei pe scara blocului. Unde sunt “ciutacii” si “bichirii” si “ionestii” sau alti “deontologi”?????????
    Daca mergi in strainatate, iar oamenii de acolo nu stiu unde se afla Romania pe harta, le spui de Nadia, de Hagi, de Nastase sau Tiriac si in acest fel ii ajuti sa localizeze tara ta si sa nu te considere venit din nu stiu ce loc uitat de lume. In putinele dati cand am fost plecata din Romania, m-am “legitimat” cu HAGI (adica atunci cand vanzatorul de la un magazin face o figura ciudata pt ca nu stie de unde esti este suficient sa spui “Romania – Hagi” si obtii zambetul lui automat). Nu cred ca stie cineva din afara, de sexybraileanca sau piticul porno sau ciutacu, sau bichir sau ETC. …. din pacate pentru ei. Asa ca asteptam de la acesti oameni, de la care avem pretentia ca sunt Jurnalisti sa nu mai arunce cu laturi in cei care chiar au facut ceva pentru Romania (a se vedea toate campaniile umanitare ale Mihaelei, toti banii stransi si folositi pentru Romania si pntru cei care traiesc in ea, indiferent de pedigree) si sa ia atitudine impotriva celor care fac tot posibilul sa demonstreze ca suntem un neam de dobitoci, un popor porno int-o sexy-romanie…..(includ aici si Consiliul National al Audiovizualului).
    Inca mai sper ca mai sunt oameni inteligenti in tara asta (sper ca nu au plecat toti) si ca poate intr-o zi se va schimba ceva.

  3. E duminica! Ziua a trecut f.f. greu. Mi-a lipsit emisiunea ‘Duminica in familie’, emisiunea TA Mihaela. Emisiune unde vedeai de toate. Si mai ales unde vedeai valori. Pacat ca niste … nu stiu cum sa le spun, care pretind ca iubesc Romania, ca sunt sensibili la cuvantul ‘tara’, nu sunt sensibili si la valori. Oare de ce trandafirii sunt lasati sa se ofileasca si sunt ingrijiti spinii si urzicile? Si eu m-am saturat de tara asta, mai precis de oamenii care o conduc, de cei care ajung in posturi care-ti fac viata un calvar. Dar pentru mine e prea tarziu sa plec. Bine faci Mihaela, pleaca si-ti apara copilul ca e un dar al tau de la Dumnezeu. Va doresc tot binele din lume.

  4. 3.Stand up for your beliefs!

    2.Follow your dream!

    1.Follow your HEART!

  5. mesajul de mai sus e pentru voi doi, Mihaela & Dani

  6. imi pare sincer rau ca pleci….
    imi va fi dor de tine…
    iti doresc tot binele din lume!
    🙁

  7. Mihaela, multumesc pentru toti acesti ani in care m-am maturizat alaturi de tine! Am aproape 24 de ani si am invatat de la tine sa privesc Romania in ochi si sa am curajul sa spun ceea ce vreau si ceea ce gandesc! Regret ca nu te voi mai vedea! Sper doar ca vei reaparea la un moment dat!
    Mult succes in tot!

  8. Tradiţionala urare “sănătate” ţine loc de orice alte cuvinte pe care le-am putea spune cunoscuţilor sau celor dragi, dar ne e atât de la îndemână să repetăm ce-am auzit la alţii, să folosim formule de politeţe şi de salut convingătoare şi verificate, decât să scormonim printre cuvinte şi expresii ca să căutam altele….

    A fost o vreme când ştirile diverselor televiziuni se încheiau cu urări atent căutate de redactori: “o seară de poveste”, “o seară de vis”, “o seară albastră”. Numai că s-a ajuns rapid la formulări ridicole – “o seară captivantă” sau “o seară de film”, de rămâneai derutat, pe gânduri, mult după ce se terminau ştirile – să fie acţiune, comedie, documentar, desene animate, dramă? Scurt metraj? Peliculă sau…? În fine, au redus creativitatea la banalul “o seară frumoasă” şi au ales simplitatea, cea mereu netrădătoare.

    Revenind la “sănătate!” – urarea cu care ne încheiem conversaţiile, întâlnirile, grijile pentru textul de felicitare şi cu care dăm tuturor senzaţia că ne pasă. Zicem cu înţelepciune “să fim sănătoşi” sau “sănătate să fie, că în rest avem de toate sau… că e mai bună decât toate” de parcă grija sănătăţii noastre a fost atribuită din moşi strămoşi mereu altcuiva.

    Ne aşteptăm ca sănătatea să ne fie dată ca norocul la loto, fără ca noi să avem vreo obligaţie în acest sens. Toţi fumătorii pe care-i cunosc (şi pe care sper să-i văd şi în varianta lor cea mai bună, de nefumători) rostesc urarea cu adâncă semnificaţie şi mulţumesc de câte ori li se spune “să fie sănătoşi” – deşi, cu fiecare ţigară îngropată în plămâni, sunt tot mai galbeni şi mai bolnavi… Ţigara aduce în fumul ei amăgitor mai toate bolile grave, duşmance aprige ale sănătăţii fumătorului, dar şi ale celui care respiră prin preajmă. Mâncăm gras, sărat, greu, aiurea combinat, cu e-uri şi coloranţi, cu conservanţi şi înlocuitori, total nepotrivit cu matricea organismului, dar ne urăm cu sfinţenie “sănătate”, chiar şi cu gura plină de tot ce ne face rău. Nu conştientizăm răul decât pe patul de spital şi încă vreo 2-3 zile după externare…, după care ne luăm cu viaţa din nou, povestim cum era să murim şi ne întoarcem la toate obiceiurile noastre proaste, despre care nu ne place să vorbim, despre care nu ne place să fim certaţi…

    Ne minţim în atâtea privinţe, dar cea mai gravă minciună cu care trăim ca într-o căsnicie gri e despre sănătatea noastră – nu putem invoca la nesfârşit sărăcia sau lipsa de timp, pentru că sănătatea nu vrea sacrificii materiale şi nici ore suplimentare, ci vrea doar s-o înţelegem. Prima regulă ar fi să ne cunoaştem organismul şi să-i învăţăm semnalistica – nu ne trebuie cursuri speciale, ci o minimă lectură şi o permanentă atenţie la ceea ce ne transmite, cu atâta înţelepciune şi cumpătare, trupul nostru. Pe urmă, ar trebui să înţelegem că o zi fără sport, fără măcar 15 minute de alergare sau mers rapid pe jos, înseamnă o zi în minus de viaţă… Nu-ţi trebuie abonamente la săli, nu-ţi trebuie echipamente şi antrenori personali, dacă viaţa ta nu a luat asta în calcul la buget – îţi trebuie doar inteligenţa de a acţiona la timp în favoarea ta.

    Sănătatea trupului şi-a minţii nu reprezintă numai un noroc primit la naştere, ci şi poate singura obligaţie reală faţă de noi înşine.

    Sănătatea e primul semn că suntem în stare să iubim – ce-i drept, pe noi înşine, dar şi pe cei dragi, dacă noi le gătim sau organizăm frigiderul – când ai grijă de propria-ţi sănătate, înseamnă că ştii multe despre ambiţie, puterea de a te abţine, capacitatea de a nu lua mai mult decât ai nevoie, calitatea de a cunoaşte ceea ce iubeşti… Nu suntem graşi pentru că suferim de-o boală, ci pentru că n-avem ambiţie să ne smulgem dulciurile şi grăsimile şi pâinea din faţă. Suntem leneşi şi gâfâim nu pentru că avem o viaţă grea, ci pentru că nu suntem în stare să ne desprindem de emisiuni nocive despre vieţile sinistre ale unora spre a face o plimbare sau o alergare şi nici să ne ridicăm fundul mare de pe scaunul de la serviciu sau de la calculator spre a face orice fel de mişcare. Tenul femeilor nu e îmbătrânit de la lipsa vreunei creme scumpe sau a unui tratament cosmetic minune – ci pentru că nu ştiu să bea apa cea mai sănătoasă, ci sucuri acidulate şi alcool, fumează sau stau în fumul altora, se fardează prea mult şi cu parabeni dăunători, mănâncă prost, dorm pe apucatelea şi nu mai ştiu să fie senine. Fundul şi talia lor nu s-au mărit de prea mulţi copiii sau griji, ci pentru că n-au avut şansa de a fi educate spre a se ocupa şi de ele, nu numai de cei din jur. Pentru că nu şi-au format deprinderea de a păstra măcar o jumătate de oră a lor, în care să nu facă decât genuflexiuni, flotări, abdomene, fandări, mişcări de stretching, dans… Suntem nesănătoşi pentru că suntem apăsaţi de griji şi de tristeţi, de depresii pe care nici nu ştim să le recunoaştem şi de oameni care nu ne înţeleg.

    Îmi aduc aminte ce bine dorm după ce merg la un spectacol sau un concert în care sufletul meu primeşte tot ce are nevoie… Sau după o zi în care n-am citit nici o mizerie de ziar şi n-am deschis deloc televizorul… Sau cu ce zâmbet şi cu linişte adorm după ce mi-am petrecut seara cu oameni dragi şi buni… Ce somn adânc şi cu ce zâmbet m-am trezit după ce mi-am petrecut o bună parte din noapte citind Jurnalul Oanei Pellea… Există atâtea feluri de a te linişti, există atâţia oameni cu proprietăţi curative, există încă spectacole grozave, există concerte cu Dan Grigore şi Angela Gheorghiu, cu Tudor Gheorghe sau Mihai Mărgineanu, cu Alexandru Tomescu sau Mandinga, se încheie stagiunea la Filarmonică, se întâmplă atâtea lucruri minunate în ţara asta despre care ştim numai noi, cei câţiva oameni încă sănătoşi…

    A ura întruna “sănătate” fără a şti despre ce vorbeşti, fără a respecta o minimă convenţie între tine şi trupul tău, e la fel cu a minţi întruna, fără ruşine pe toţi cei care-ţi ies în cale. Şi pe tine, mai ales. E la fel de ipocrit cu a vorbi despre defectele altora fără a ţi le vedea pe-ale tale. Sau fără a le vedea calităţile, minunăţiile de sub nesiguranţă.

    Poate n-ar fi rău, până la clarificarea situaţiei dintre noi şi trupul nostru, dintre creier şi suflet, dintre noi şi ceilalţi, să începem să abordăm şi alte urări care definesc la fel de bine aspiraţiile oamenilor buni. Cum sănătatea e una din condiţiile de bună funcţionare şi existenţă pe lume, de ce nu ne-am putea ura şi: “cinste, prietene!”, “adevăr, amice!”, “respect, omule!”, “frumuseţe, copilule!”, “coerenţă, colega!”, “ambiţie, tinere!”, “bun-simţ, domnule!”… şi atâtea altele.

    Întrebarea de pus pe gând azi: Dacă trupul tău ar vorbi cu tine, despre ce crezi că te-ar certa cel mai tare?

  9. ASTAZI LA EXAMENUL DE MATURITATE IN ITALIA UNA DINTRE TEME (CACI AICI SISTEMUL NU SE BAZEAZA PE MEMORIZAREA UNOR COMENTARII)A FOST SA SCRII VREO 5 PAGINI DESPRE DRAGOSTE….de pus pe gand.
    AM OBSERVAT CA PE SITU-UL JURNALULUI NATIONAL APAR DIVERSI INDIVIZI CARE COMENTEAZA AIUREA, EU V-AS PROPUNE SA COMENTAM “DE PUS PE GAND” SI PE ACEL SITE POATE ASA NE SCHIMBAM PUTIN CU TOTII.
    ma bucur ca te muti la Monte Carlo, am fost in vizita saptamana trecuta, contactul cu fanii il poti pastra uite-asa scriind in jurnalul national (caci e si online ) si aici. Si eu as trai acolo, dar ma despart 170 km, quindi cand mi-e dor sa vad paradisul dau o fuga
    mony.italia

  10. Mihaela,

    macar tu poti sa pleci. Noi, altii, suntem nevoiti sa ramanem si sa suportam. Te invidiez. Iar Dani poate face enduro sau sari peste munti oriunde in lumea asta. Desi diminetile nu mi-ar fi la fel fara emisiunea lor, fiecare traieste pentru el, nu pentru restul lumii.

    Multa bafta!

  11. JURNALUL 10.07.2009 mihaela radulescu
    Campaniile Jurnalul | Jurnalul de SchiJurnalul Shop | RSS | English 23:58Vineri10 iulie 2009BucurestiMIN 16°CMAX 29°CMai mult
    CautaExotic Teatru Destinaţii turistice Arte Muzică Mass-media Carte Editorial Observator Politic Economic Externe Diaspora Calendar Cetateanul Şcoală Muncă Trafic Ţigan în loc de rom Biblioteca pentru toţi Special Eveniment Interviu Reportaj Istoria Comunismului Istorie politica Viaţă sănătoasă Bun de consum Alimentaţie sănătoasă Suflet Pagina de suflete Bio Gastronomie Verde! AntiMonden Moravuri Pitzi Magazin Video Alege România City breack Ghidul drumeţului Globetrotter Gurmand Travel news Sport JO 2008 Ski Express IT High-Tech Sanatate Bucatarie Casa Mea TV Editie de colectie Scanteia Zoom Turism SPECIAL OBSERVATOR VIAŢĂ SĂNĂTOASĂ CULTURĂ ANTIMONDEN JURNALUL DE DUMINICĂ SPORT IT&C TURISM SUPLIMENTE MULTIMEDIA Sunt aici: Jurnalul / Observator / Editorial / Femeia imposibilăDE PUS PE GÂND
    Femeia imposibilă
    Sunt cel mai necâştigător model de femeie. N-am fost niciodată o frumuseţe. Nu cred că ar putea spune decât vreun bărbat care m-a iubit cu adevărat că sunt o femeie frumoasă. Pentru restul lumii sunt ori urâtă (dacă mă urăşti foarte tare numai-tu-ştii-de-ce), ori o gagică mişto… ori o muiere interesantă, ori pur şi simplu Femeie.
    Deşi la proba cu măsurătoarea trec bine – am înălţimea potrivită, kilogramele potrivite, glezna fină şi talia mică, la proba accesibilităţii nu prea am avut şanse. Nu ştiu să-mi dau ochii peste cap, nu ştiu să mă prefac şi nici să fiu neajutorată. Dimpotrivă. Sunt modelul oribil de femeie, care se descurcă singură şi dacă a rămas în pană cu maşina, şi dacă s-a rătăcit noaptea cu motorul prin pădure, şi dacă trebuie să scrie romane cu copilul pe genunchi, şi cu mâncarea pe foc, în timp ce se încinge fierul de călcat şi se anunţă 10 musafiri hămesiţi la cină.

    N-am învăţat nici până la vârsta asta să mă plâng că mi-e greu sau să cer ceva pentru mine. De aceea, primesc rar ce am nevoie, şi când nu primesc deloc, mă resemnez şi cel mult plâng puţin în baie, în timp ce-mi îngrijesc manichiura şi pedichiura, după ce s-au culcat toţi cei de care s-a întâmplat să am grijă. De dragul lor ţin morţiş să fiu impecabilă în orice context, ceea ce e atât de uşor trecut cu vederea, căci pare… firesc. Deşi nu e.

    Cand bântui prin galerii de artă sau anticariate, când mă pierd în muzee sau în librării, când stau în randul 5 la Filarmonică sau în vârful balansoarului din parcul unde-mi scot copilul, trec, cel puţin în România, drept vedeta care vrea să pară altceva decât e. În străinătate, în aceleaşi contexte, acolo unde absolut nimeni nu mă ştie, simt cum ridic sprâncene peste priviri ce nu coboară spre a evalua prosteşte, ci spre a admira. Acolo mi-e bine şi am toţi fiorii pe care femeile ca mine nu au cum să-i încerce aici, decât foaaarte rar.

    Sufăr de o gravă dedicaţie pentru cei la care ţin, fiind în stare să prestez absolut orice fel de muncă în folosul comunităţii mici sau mari în care trăiesc. Am şi un alt mare păcat – pentru că vreau să fiu iubită şi tânjesc după un dram de iubire-esenţă, mă fac frumoasă, mă fardez decent şi mă amenajez, de mereu altora li se pare că n-am altă treabă, că nu-s oboistă şi n-am nici o grijă pe lumea asta. Probabil că dacă aş fi învăţat la timp să fiu puţin îngălată, puţin încercănată, puţin tristă de faţă cu lumea şi puţin neajutorată, aş fi fost femeia iubită care ar fi spus azi altă poveste despre ea.

    Sunt categoric modelul de nevastă – dovadă şi faptul că mai toţi bărbaţii din viaţa mea m-au luat sau m-au vrut de nevastă. Cu mine, organizatoric vorbind, viaţa e perfectă – bărbatului de lângă mine nu-i lipseşte nimic – de la mâncare caldă la haine zvântate şi călcate, de la micul dejun la sex de câte ori şi în ce fel are el poftă, de la adaptarea la orice tip de anturaj până la liniştea şi dulcea neplictiseală în doi…

    Ştiu să fac din orice locuinţă un cămin, ştiu să-l învăţ rapid, ca pe un manual, pe celălalt, ca să nu scurtcircuitez armonia, nici măcar din greşeală. Atâta doar că eu nu vorbesc niciodată despre ce mi-ar plăcea mie, eu nu ştiu să încep ziua şi agenda cu mine, ci cu el, cu familia şi abia apoi cu restul lumii pentru care e posibil să fiu folositoare în diverse chipuri.

    Uneori, când am iubit cu adevărat, până la plăsele, până când am trăit cu totul pentru cel de lângă mine, am greşit colosal crezând că tot ce dau mi se va întoarce în vreo formă, îmi va hrăni şi umple sufletul, într-o bună zi. Uneori, chiar s-a întâmplat şi atunci am trăit acele sublime, minuscule şi vitale momente de fericire. Le-am preţuit, le-am înrămat, îmi sunt dragi ca nişte flori presate într-o carte, nu le-aş arunca la nici o curăţenie aprigă din viaţa mea. Sunt ale mele, le-am meritat şi mi-au făcut ochii să strălucească. Atunci probabil c-am fost şi foarte frumoasă…

    Faptul că nu sunt geloasă şi nu-mi agasez bărbatul cu tâmpenii muiereşti a fost mereu o calitate… până când a fost încălcată graniţa şi bărbaţilor li s-a părut că pot accesa orice altă femeie de la care se pot întoarce mereu la cea iniţială, adică eu…

    În alte lumi sunt prea arătoasă ca să trec neobservată. Şi odată observată, constat că sânii şi fundul meu nu-mi sunt de mare folos pentru suflet şi conversaţie deşteaptă, ci pentru un mediu mult mai puţin pretenţios, situat anume mult mai jos… şi la distanţă de creier şi de suflet.

    Staţi liniştiţi. Ceea ce pare o reclamă e o imensă nefericire. Nici o femeie ca mine nu e fericită. Fiţoasele, sclifositele, doamnele, divele, pitzipoancele, cucoanele, alintatele DA. Pentru ele fericirea există mereu, pentru modelul meu, nu. Şi ştiţi bine că sunteţi o grămadă ca mine şi zâmbiţi în formă de cireaşă amară acum…

    Bănuiesc că e cel mai enervant text pe care l-am scris vreodată, deoarece are, pentru răutacioşi, arome de paranoia şi nuanţe de cenuşiu inexplicabil. Dar e un exerciţiu bun, de încercat şi acasă, de către oricine caută nişte răspunsuri despre el şi s-a săturat puţin de criză, politică, forumuri, bani, frigider, curăţenie, sărăcie şi ploaie…

    Întrebarea de pus pe gând azi: cine din cei apropiaţi îţi apreciază cu adevărat calităţile şi-ţi priveşte cu drag defectele?…

  12. JURNALUL 10.07.2009 mihaela radulescu
    Femeia imposibilă
    Sunt cel mai necâştigător model de femeie. N-am fost niciodată o frumuseţe. Nu cred că ar putea spune decât vreun bărbat care m-a iubit cu adevărat că sunt o femeie frumoasă. Pentru restul lumii sunt ori urâtă (dacă mă urăşti foarte tare numai-tu-ştii-de-ce), ori o gagică mişto… ori o muiere interesantă, ori pur şi simplu Femeie.
    Deşi la proba cu măsurătoarea trec bine – am înălţimea potrivită, kilogramele potrivite, glezna fină şi talia mică, la proba accesibilităţii nu prea am avut şanse. Nu ştiu să-mi dau ochii peste cap, nu ştiu să mă prefac şi nici să fiu neajutorată. Dimpotrivă. Sunt modelul oribil de femeie, care se descurcă singură şi dacă a rămas în pană cu maşina, şi dacă s-a rătăcit noaptea cu motorul prin pădure, şi dacă trebuie să scrie romane cu copilul pe genunchi, şi cu mâncarea pe foc, în timp ce se încinge fierul de călcat şi se anunţă 10 musafiri hămesiţi la cină.

    N-am învăţat nici până la vârsta asta să mă plâng că mi-e greu sau să cer ceva pentru mine. De aceea, primesc rar ce am nevoie, şi când nu primesc deloc, mă resemnez şi cel mult plâng puţin în baie, în timp ce-mi îngrijesc manichiura şi pedichiura, după ce s-au culcat toţi cei de care s-a întâmplat să am grijă. De dragul lor ţin morţiş să fiu impecabilă în orice context, ceea ce e atât de uşor trecut cu vederea, căci pare… firesc. Deşi nu e.

    Cand bântui prin galerii de artă sau anticariate, când mă pierd în muzee sau în librării, când stau în randul 5 la Filarmonică sau în vârful balansoarului din parcul unde-mi scot copilul, trec, cel puţin în România, drept vedeta care vrea să pară altceva decât e. În străinătate, în aceleaşi contexte, acolo unde absolut nimeni nu mă ştie, simt cum ridic sprâncene peste priviri ce nu coboară spre a evalua prosteşte, ci spre a admira. Acolo mi-e bine şi am toţi fiorii pe care femeile ca mine nu au cum să-i încerce aici, decât foaaarte rar.

    Sufăr de o gravă dedicaţie pentru cei la care ţin, fiind în stare să prestez absolut orice fel de muncă în folosul comunităţii mici sau mari în care trăiesc. Am şi un alt mare păcat – pentru că vreau să fiu iubită şi tânjesc după un dram de iubire-esenţă, mă fac frumoasă, mă fardez decent şi mă amenajez, de mereu altora li se pare că n-am altă treabă, că nu-s oboistă şi n-am nici o grijă pe lumea asta. Probabil că dacă aş fi învăţat la timp să fiu puţin îngălată, puţin încercănată, puţin tristă de faţă cu lumea şi puţin neajutorată, aş fi fost femeia iubită care ar fi spus azi altă poveste despre ea.

    Sunt categoric modelul de nevastă – dovadă şi faptul că mai toţi bărbaţii din viaţa mea m-au luat sau m-au vrut de nevastă. Cu mine, organizatoric vorbind, viaţa e perfectă – bărbatului de lângă mine nu-i lipseşte nimic – de la mâncare caldă la haine zvântate şi călcate, de la micul dejun la sex de câte ori şi în ce fel are el poftă, de la adaptarea la orice tip de anturaj până la liniştea şi dulcea neplictiseală în doi…

    Ştiu să fac din orice locuinţă un cămin, ştiu să-l învăţ rapid, ca pe un manual, pe celălalt, ca să nu scurtcircuitez armonia, nici măcar din greşeală. Atâta doar că eu nu vorbesc niciodată despre ce mi-ar plăcea mie, eu nu ştiu să încep ziua şi agenda cu mine, ci cu el, cu familia şi abia apoi cu restul lumii pentru care e posibil să fiu folositoare în diverse chipuri.

    Uneori, când am iubit cu adevărat, până la plăsele, până când am trăit cu totul pentru cel de lângă mine, am greşit colosal crezând că tot ce dau mi se va întoarce în vreo formă, îmi va hrăni şi umple sufletul, într-o bună zi. Uneori, chiar s-a întâmplat şi atunci am trăit acele sublime, minuscule şi vitale momente de fericire. Le-am preţuit, le-am înrămat, îmi sunt dragi ca nişte flori presate într-o carte, nu le-aş arunca la nici o curăţenie aprigă din viaţa mea. Sunt ale mele, le-am meritat şi mi-au făcut ochii să strălucească. Atunci probabil c-am fost şi foarte frumoasă…

    Faptul că nu sunt geloasă şi nu-mi agasez bărbatul cu tâmpenii muiereşti a fost mereu o calitate… până când a fost încălcată graniţa şi bărbaţilor li s-a părut că pot accesa orice altă femeie de la care se pot întoarce mereu la cea iniţială, adică eu…

    În alte lumi sunt prea arătoasă ca să trec neobservată. Şi odată observată, constat că sânii şi fundul meu nu-mi sunt de mare folos pentru suflet şi conversaţie deşteaptă, ci pentru un mediu mult mai puţin pretenţios, situat anume mult mai jos… şi la distanţă de creier şi de suflet.

    Staţi liniştiţi. Ceea ce pare o reclamă e o imensă nefericire. Nici o femeie ca mine nu e fericită. Fiţoasele, sclifositele, doamnele, divele, pitzipoancele, cucoanele, alintatele DA. Pentru ele fericirea există mereu, pentru modelul meu, nu. Şi ştiţi bine că sunteţi o grămadă ca mine şi zâmbiţi în formă de cireaşă amară acum…

    Bănuiesc că e cel mai enervant text pe care l-am scris vreodată, deoarece are, pentru răutacioşi, arome de paranoia şi nuanţe de cenuşiu inexplicabil. Dar e un exerciţiu bun, de încercat şi acasă, de către oricine caută nişte răspunsuri despre el şi s-a săturat puţin de criză, politică, forumuri, bani, frigider, curăţenie, sărăcie şi ploaie…

    Întrebarea de pus pe gând azi: cine din cei apropiaţi îţi apreciază cu adevărat calităţile şi-ţi priveşte cu drag defectele?…

  13. sunt super articolele din jurnalul!
    de cateva ori am incercat sa iti scriu pe adresa mihaela.radulescu@jurnalul.ro dar,se intorc mesajele
    de ce?
    ne este dor de tine !!!
    cand vii sa lansezi cartea???

  14. Draga Mihaela,

    Doamne cat esti de frumoasa pe dinauntru si pe dinafara!

    Cati oameni pot rezona cu tine? Extrem de putini, pentru ca nu au cum sa te inteleaga sau sa te aprecieze atata timp cat ei nu contin macar 1% din calitatile tale.

    Sunt alaturi de tine si plang pentru nedreptatile pe care ti le fac prostii. Iarta-i, ca tu poti! Apoi ignora-i pana cand vor intelege ce au facut.

    Bucura-te de tine si de Ayan, cauta oameni ca tine ca sa poti vorbi pe unda ta si bucura-te si de noi, cei care iti purtam stima si admiratie.

    Daca as fi fost in situatia ta, de fiecare data as fi ales sa fac ca tine. Bravo!

    Gabriela Szilagi

  15. Am citit si am ramas muta!Nu prea sunt la curent cu barfele din ziare…..
    Mihaela….sa ai bafta!Si nu uita…ai ramas in inimile multor romani….si asta nu ti-o poate lua nimeni!

  16. Azi dimineata am primit in dar cartea scrisa de tine,pe care de altfel am cautat-o in librarie,dar a fost de negasit.Pentru inceput mi-a inveselit ziua,acum 20 de minute am terminat-o,mi-a imbogatit existenta.Slava Domnului ca eram mancata cand am primit-o ,ca nici pentru a lua masa nu am putut sa mi-o dezlipesc de maini.Asteptam vesti de la tine si negresit exista si persoane pentru care existenta ta e marcanta,imi asum ceea ce zic.

  17. Problema vieţii hărţuite a vedetelor nu e nouă în Romania. Şi, mai mult decât atât, nu e nouă niciunde pe glob. Sunt cazuri prea bine cunoscute de vedete terminate – într-un fel sau altul – de către presă. Şi sunt cazuri mult mediatizate, sigur le ştiţi foarte bine.

    De aceea, incriminarea României ca loc imposibil de trăit pentru persoane publice faţă de alte locuri nu stă. Personal, nu cred că poţi fi cunoscut şi apreciat într-un loc de faimă şi civilizat (cum e şi monte carlo, de exemplu) şi să nu fii injurat, hărţuit de camere, împiedicat să dormi liniştit noaptea etc. Îmi e greu să cred – dar bine ar fi să mă înşel – că altundeva oamenii nu devin nebuni când devin fani. În sport, e aceeaşi poveste.

    Cred doar că statutul de persoană publică, vedetă, aduce la pachet – vrând, nevrând – atât extazul admiraţiei unora, cât şi agonia urii şi respingerii altora. Aşa a fost întotdeauna. Şi peste tot. Din păcate, dar… Iar această dualitate a acestui gen de meserie nu văd cum ar putea fi ruptă. Aceste aspecte atât de contradictorii (admiraţia excesivă şi ura excesivă) nu sunt separabile.

    Probabil tocmai din cauza existenţei uneia din aceste extreme determină şi existenţa celeilalte.

    Toate cele bune!

  18. Nu stiu despre voi…dar mie imi place pizza…si nu prezinta niciun interes daca nu are “garlic topping”…aproape in exces…
    Nu stiu despre voi…dar mie imi place pizza…atat de mult incat dupa ce o savurez, ii arat usor drumul spre avidu-mi stomac si apoi nu ma tem sa ma apropii de nimeni, sa-i “soptesc” cele mai tainice ganduri…
    Sa deranjeze mirosul atat de tare incat sa nu mai fiu EU, aceeasi…de zi cu zi?
    Imi place usturoiul…
    Does that (yet again) make me a bad person?
    Still hoping for a “Neah!”
    (zambesc)
    Take care

  19. Neatza! urmaresc in fiecare dimineatza emisiunea razvan si dani, dar ieri am plans impreuna cu dani si am trait emotiile voastra odata cu voi.Va potriviti de minune sunteti tare frumosi.Am si eu o rugaminte deoarece nu am o situatie materiala buna as dori si eu cartile mihaelei radulescu.Imi e foarte draga si apreciez ca este o femeie foarte puternica si stapana pe situatie.Va scriu in fiecare dimineatza la emisiune.Va iubesc mult.As dori un raspuns pe mail in legatura cu cartile le astept cu mare drag.

Lasa un comentariu