…din viata mea a incaput culmea, calendaristic vorbind, intre 27 iunie-3iulie. a fost o experienta incredibila. 200 de concurenti, fiecare cu fiarele lui-masini, atv sau motoiclete - ne-am strans intr-o zona izolata, in munte, un pic mai sus de Buzau, catre Brasov.
A fost o incercare pentru trup, minte si rotile care te duc.
Organizatorul a pregatit o saptamana grea, pentru ca la start s-au inscris cei mai buni in clasa lor din toata tara: piloti de Dakar, oameni care fac traseu pentru alte competitii de talie mondiala, campioni si amatori atat de patimasi incat se bat de la egal la egal cu profesionistii. Naturii nu i-a asjuns ca a fost inclusa in organizare prin definitie, punand la bataie un decor superb cu povarnisuri incredibile si goluri alpine ce ar sta lejer ani in sir ca wallpaper pe computerul oricarui iubitor de munte…ea a vrut sa se implice activ…si a facut-o…a plouat cu spume in fiecare zi de concurs. In felul asta greul a devenit de zece ori mai greu si pentru unii imposibil.
Am vazut barbati plangand fara sa fie loviti si fara sa ii doara ceva. Plangeau de bucurie pentru ca erau la sosire, iar sosirea era la cateva zeci de km de limita pe care o stabilisera cu corpul si creierul lor. Au depasit-o si asta facea mai mult decat un loc I in orice alt concurs.
M-am pregatit mult pentru cursa asta. In clasa mea, adica “open” mai erau inca 36 de concurenti, intre care multi cu experienta mai mare. Aveam cu cine sa ma bat. De fapt principala batalie era cu mine, cu bustenii, cu contracturile musculare, cu apa, cu nororiul, cu bolovanii…apoi urmau competitorii. Am plecat de acasa cu un singur gand: Tiptil Team, adica echipa mea (din care face parte si Krisztian, un tip din satu Mare, mult mai bun decat mine, mai experimentat si mai pregatit) trebuia sa incheie pe roti si fara incidente medicale. Asta pentru ca ne-am inscris deja la o a doua cursa foarte grea, ce se tine la Sibiu, in august, iar logistica a fost deja mobilizata.
Treaba asta risca sa cada inca din primii km de traseu. Am plecat amandoi foarte bine, in primele locuri. Krisztian era primul si practic naviga pentru toti. La o greseala de orientare, dintr-o neatentie, a intrat pe contrasens si s-a izbit de un atv. Rana de la picior nu arata bine deloc, iar motrul avea nevoie de cel putin un sfert de ora de reparatii. Ne-am oprit. Un sentiment aproape degradant. E ca si cum pleci la lupta in fruntea ostirii, urland, cu fiecare celula imbibata cu adrenalina, rotind palosul deasupra capului si inainte sa vezi macar inamicul esti nevoit sa opresti si sa ii privesti pe toti ceilalti, chiar si cei mai intarziati trecand pe langa tine.
Ne-am scos castile, ne-am uitat la picior, la motor, am incercat sa “fim oameni mari”. Am luat cu greu o decizie: sa mergem pana la primul punct de asistenta mai incet, dar impreuna. Acolo mai vedem. Am pierdut timp pretios, dar nu imi pasa decat de starea piciorului. La urma urmei si o ora intreaga se poate recupera intr-o saptamana de concurs.
La prima realimentare, medicul a dat verdictul: “nu e fractura, e doar o contuzie oribila”. Pe raspunderea lui Kristian a facut un calmant, s-a bandajat, si-a reparat toba si a zburat sa recupereze minute. A mers foarte bine, cum ma asteptam si a ajuns cu 12 minute dupa mine. Oricum, dupa prima zi, ne inghesuiam 6 concurenti in 20 de minute. Credeam ca am spart ghinionul. Calvarul insa abia a inceput. Ploile s-au intetit in munte. Fiecare banala trecere prin rau a devenit o incercare. Daca schimbi focul cu apa si noroi, asa ar arata iadul. Au urmat: un gps spart, o zi de concurs ratata pentru coechipierul meu, un radiator lipit in padure pentru mine, un sold zdrobit, un cot umflat cat o mandarina, 62 de km pe ploaie torentiala fara frana fata, zeci de cazaturi si ridicari cu tot cu motocicleta.
Vineri, in ultima zi, plecam de pe locul II, cu un ecart mare fata de urmatorul pretendent. Ma vizitasera si colegii, pentru o Neatza in varianta inedita, de padure…care s-a transformat intr-o varianta de noroi. Eram incarcat si sigur ca daca nu gresesc grav, urc pe podium. Ultima bucla, ultima ora de concurs. La o trecere prin rau am culcat motorul pe o parte, a tras apa si nu a mai pornit. Nu am fost singurul. La mine a fost insa cel mai grav. Am facut tot ce era omeneste posibil. Am dat la pedala trei sferturi de ora, pana cand frustrarea a pus stapanire pe creierul meu si am renuntat. Am cazut de pe locul II pe locul VI. Nu era rau nici asa. Putini am ajuns pana aici. M-am prins de asta abia dupa doua zile de somn, de gust amar si de nevorbit cu prea multa lume. Cand scriu asta, lucrez la filmul ofical al cursei. Imi dau seama ca am scapat usor. Un atv-ist a dormit pe furtuna in padure. Opt masini au ocolit prin Focsani, adica 200 km, desi vedeau pe gps ca sunt la doar 4 km de tabara. e un sentiment greu de suportat. Te simti de parca esti mic, prea mic si parintii te-au inchis afara. Atat de greu a fost…dar…
M-am inscris deja pentru anul viitor!
Dani Otil
Tiptil Team
