nu mai pot, aici are valoare de nu mai vreau, sau daca as face-o as face-o cu un nod in gat. cum sa aduc acasa zecile de plicuri, cum sa-i forwardez Mihaelei sutele de mailuri trimise de oameni disperati, care au vazut in ea sau in cazurile rezolvate de ea o speranta?

explic…

Mihaela nu citeste tabloide. de mult.  probabil nu mai poate. e si normal. daca zilnic te uiti pe o fereastra si primesti fara motiv un pumn in gura, incerci mai intai sa nu te mai uiti  si apoi te intrebi cine da pumnul si de ce. intr-un fel de rutina de familie/ocupatie, dupa fiecare emisiune vorbim la telefon. banuiesc, ca orice cuplu normal de pe planeta, dupa ce unul isi termina programul. in afara de “ale noastre”, ii spun daca a mai aparut vreo porcarie. incerc sa o feresc de prostiutele gen “Mihaela a fost vazuta cu un domn grizonat”. nici nu le amintesc. fara nimicurile  astea, ultimele luni au sunat asa in ochii presei: Mihaela-talhar, Mihaela-mama denaturata, Mihaela-bigama, Mihaela-imatura, Mihaela-obsedata, Mihaela-caz penal…lista continua… Read the rest of this entry »

impreuna cu oamenii din antene si trust am pus umarul la o campanie. detaliile s-au vazut la tv. nu dezvolt aici. trebuie sa respectam insa o regula de aur a actiunilor de caritate: transparenta deznodamantului.

Campania a fost un succes, intrucat s-au strans in total 657.000 euro, iar suma necesara pentru cei 6 copilasi prezenti in campanie a fost de 340.000 euro.
Cu diferenta de bani, alti copii din baza de date a Fundatiei Mereu Aproape vor fi vindecati si vor trai.
Iar asta e tot ce conteaza!

sunt convins, mai ales dupa mailurile primite, ca multi dintre voi au pus bani la aceasta gramajoara.
va multumesc. sa va ajute Dumnezeu.

Mai multi colegi din Antena facem un tur de forta sa adunam bani pentru 

niste copiii foarte bolnavi. Fundatia “Mereu Aproape” le-a gasit, le-a

filmat, le-a verificat, le-a cautat solutii, iar noi incercam sa le gasim

bani. Sunt tragedii reale, sunt suferinte greu de povestit, sunt niste

noduri in gat care-ti taie orice barbatie si orice putere de a te mai gandi

la tine… Au diagnostice cumplite - leucemie, ciroza, beta-talasemie

majora, handicapuri majore…. Si dureri cumplite…Si parinti care nu mai

au lacrimi… Si nu mai vad solutii, pentru ca operatiile , tratamentele ,

transplanturile costa zeci si chiar sute de mii de euro.

Avem nevoie de mana ta de ajutor - trimite un sms, din orice retea, la 877.

O sa te coste 2 euro fiecare sms. Nu trebuie decat sa-I dai SEND, fara text.

Dupa asta, poti zambi cu speranta ca un copil s-ar putea sa mai traiasca

totusi. Si asta si datorita tie. E genul de actiune la care daca stai pe

ganduri, cineva pierde  o sansa. Acum. 877. In loc de tigari pentru tine.

Sau in loc de o bere. Sau in loc de orice lucru inutil pe care ti-l doresti

tu acum foarte tare. Si daca mai ai prieteni, zambeste-le si lor, dupa ce-I

inveti ce sa faca.

Marele privilegiu al meseriei mele -  pot sa cer in gura mare ajutor pentru

copii grav bolnavi, pot sa cert autoritati si pot sa ma bucur ca oameni ca

tine ar face exact acelasi lucru, daca ar fi in locul meu. Citeste si

“avalansa de fiori” ca sa vezi ce parte frumoasa si cu adevarat consistenta

are meseria mea. Restul e….abur.

877.

azi am prezentat la tv cazul unui pusti, care traieste momente oribile, cu un picior nedezvoltat, din cauza unui nemernic care s-a urcat cu masina pe trotuar si l-a schilodit. e doar unul din cazurile preluate de cativa prezentatori din antena pt rezolvare. noi am luat cazul portocaliu. culmea, pe copil il cheama Voiculescu. nicio legatura. Razvan a prezentat in cateva cuvinte povestea copilului si jur ca simteam nodul din gat, al unui tatic cu doi copii acasa. cazul e atat de infiorator, ca nu iti vine nici sa te pui in locul parintilor…lasi asta intr-o zona tabu, de neatins a creierului. copilul mai are nevoie de 15000 de euro sa plece la ultima operatie, undeva afara. teoretic am deschis niste numere de sms, un sms valorand 2 euro…si ca la orice campanie niste conturi.  speranta noastra era ca pana la Paste sa adunam banii, si daca nu…sa mai dam telefoane sa strangem “prin viu grai”. peste 5 ore, un domn, creier limpede intr-o agentie de publicitate, ne-a cautat, ne-a intrebat cat am strans si ne-a zis ca pune el restul. fara nume. fara firme. fara adrese. trecuseram un pic peste 5.000…telefonul omului m-a zapacit. aveam treba cu motorul prin oras. nu pot explica ce s-a intamplat in urmatoarea ora in casca…

multumesc.

chiar daca nu ne vedem prea des tot prieten se cheama ca e. in primul rand pt calitati si suflet.
Se nu meste Alexandru Filip.

http://www.alexandrufilip.ro

o sa o iau pe puncte pt ca nici el nu e genul “poet”. e omul faptelor.

1. e singurul pilot si sportiv din Romania care dedica timp si spatiu in tot sezonul de raliu 2009 unor campanii umanitare. dupa cum stiti probabil, criza a golit o gramada de spatii publicitare…omul asta s-a prins ca le poate folosi si altfel, chiar daca nu aduc bani.
2. completeaza o lista foarte scurta a oamenilor care ne-au ajutat sa implinim vise(poate ultimele) pentru copiii de la Hospice Casa Sperantei. Alaturi de Berti (Top Gear), Laura(Citroen), au implinit visul unor copii de a vedea(macar o data in viata) o cursa adevarata de raliu. Multumesc prieteni!
3. e primul pilot care a avut curajul sa se alature campaniei antifumat, convingandu-si mai intai iubita
4. ….asta n-ar trebui sa spun aici…dar mi-a implinit si mie un vis….ne-am cunoscut la un rally show…unde m-a lasat sa ii conduc masinuta. a fost tare.

Vineri seara, in Bucuresti, o femeie cunoscuta din Romania , urmarita agresiv de cateva masini de paparazzi de zile in sir, este haituita intr-o parcare. Fotograful de la Ringier, adica Libertatea, se da jos din masina si alearga dupa masina in care femeia se afla la volan, in mers. Ii sare in fatza masinii, ii lipeste aparatul Read the rest of this entry »

muntii din jurul Buzaului sunt zona in care ne antrenam, ne simtim bine, ne bucuram de natura, organizam cateva concursuri pe an. Am invatat de la “baietii mai mari” care m-au luat sub aripa lor inca inainte sa invat sa-mi schimb singur bujia, ca trebuie sa mai dai si inapoi.

da, mai trecem prin gradini cand nu mai avem alta sansa, da, mai speriem cate un card de gaste, da, mai calcam iarba oamenilor…pentru toate astea, dar mai ales pentru ca ne uitam in jur, la suflete pt care putinul nostru inseamna mult, de cateva ori pe an ducem mancare, haine si jucarii in locuri in care numai masinile noastre de concurs ajung.

Exista oameni care fac din timpul lor liber un fel de arta a felului de a fi om si-atat. Cu oamenii astia am

montat cuiburi pentru vulturii pe cale de disparitie de pe ostroavele

Dunarii - o treaba grea, periculoasa, dar cu a naibii de multa adrenalina si

satisfactie…

Am urcat prins intr-o banala coarda fara ham sau asigurari ca sa o fac cum o fac ei. Treziti de la 4. Veniti din Prahova pana la calarasi. fara sa ii oblige nimeni. Dintr-o pasiune greu de tradus. Ca ei, unii pot curata gunoaie, altii ar putea planta pomi, unii ar putea sta cateva minute langa niste copii cu boli incurabile…unii ar putea incerca sa-si descopere un fel de bunatate pe care n-au avut unde si cum s-o probeze. Va dau idei cate vreti. Nu-s ale mele. Le iau si eu de pe unde vad ca functioneaza. Doar sa vreti sa stati pe-aproape.

in lume, nu oricine are dreptul sau onoarea sa lucreze cu WWF, cea mai mare organizatie eco de pe planeta. nu ma laud. anunt: am facut un film pentru ei. cu un singur personaj. eu. de fapt sunt prost. cu un milion de personaje. pasari, ganganii, broaste, frunze, pesti…si cam tot ce mai populeaza apele si ostroavele de pe Dunare. Regia si conceptul apartin Mihaelei, productia, unor super baieti de la Stage, sustinerea logistica Anei, Catalinei, pilotlui de elicopter, calauzelor, barcagiilor si acum imi iese din degete o lista ca la oscar. ma rog. se stiu ei. am filmat HD si asta ma bucura. totul se vede altfel. broscuta are detalii. valul respinge lumina altfel. 

filmul are o poveste simpla. cum ar fi sa am ostrovul meu. Doamne ce frumos ar fi. Read the rest of this entry »

Caritate pe muteste poate sa faca mama la Resita. Ea risca cel mult sa fie acuzata ca vrea sa devina presedinte de bloc. Eu o fac cum stiu eu si cum am invatat. DA…mai ales de la Mihaela. Pentru mine e mai mult decat un super om. E un Inger. Nu pentru ca ma uit eu la ea asa. Ci pentru ca vad cum se uita la ea copii, parinti, doctori, presedinti de fundatii, ambasadori. Pentru ca am vazut cum a mobilizat oameni in cazul oribil al fetitei Lianei si a lui Mita. Pentru ca stiu ca in Romania exista sute de copii care spun azi buna dimineata numai pentru ca exista Mihaela. Pentru ca stiu ca intr-un singur an a strans in campanii umanitare pe care le-a coordonat, inventat, sau promovat 7 milionae de EURO. Din banii astia nu si-a luat nici posete, nici sandale, nici cazari in tari calde.

Impreuna am decis sa dam la schimb primele poze in tara. Am propus public, un targ. Ca sa nu se mai ascunda diversi baieti cu obiectivele lor impresionante in parcarea blocului meu, ca sa nu se mai consume litri de benzina in urmariri fara rezultat, ca sa nu risipim aiurea resurse, am chemat toata presa interesata de subiect (credeti-ma, coada era lunga si pe mail si pe sms) la Hospice Casa Sperantei in Brasov. Un loc deosebit, unde niste supraoameni se ocupa de niste cazuri greu de explicat pe un blog, despre care nu s-a scris vreodata un rand. Cati “presari” credeti ca au venit? oficial doar unu.

si-a facut treaba, intr-adevar, impresionat vizibil de povestea de acolo. Pot sa jur ca uneori cand ii e mai greu se gandeste la copiii aia. Ei bine, i-a luat exact o luna sa transforme si acest subiect intr-unul de tabloid. Ne-au acuzat ca nu ajungem de Craciun la copii, iar in timp ce ziarul cu titlul mizerabil se vindea la semafor, Dana, o prietena cunoscuta a Mihaelei, impreuna cu Mihaela umpleau o masina cu cadouri. Mai mult decat atat, am primit bani si in parcarea blocului de la oameni care au vazut cazul. E greu sa ai o lista de cumparaturi “MUST” in buzunar, facuta chiar de directoarea Hospice cu tot ce le trebuie copiilor ca sa nu le trimiti obiecte inutile si cu lista in buzunar sa citesti o porcarie la taraba.

Ma intreb cand au facut ultimul bine neobligat oamenii care scriu despre oameni care ajuta. Ma intreb daca isi mai amintesc ce mizerie au facut peste ani, cand o ruda apropiata afla ca are cancer. Ma intreb ce se intreaba ei cand li se intampla ceva groaznic, neprovocat si inexplicabil, imediat dupa ce au facut din niste copii bolnavi de cancer un subiect de tabloid. Probabil se intreaba “de ce eu?”